Pentru mine, independența financiară, despre care am vorbit aici și aici, este un foarte important vis. Sper să devină realitate în cele din urmă, trag tare – cât de tare pot – pentru a ajunge acolo și sunt convins, până la ultimul atom din corpul meu, că am tot ce este necesar pentru a ajunge acolo. Cândva.
Dar mereu ajung într-un moment în care încep să mă culc pe-o ureche, să mă îndepărtez de la drumul meu și mereu reușesc să găsesc inspirația necesară pentru a-mi reveni prin cele mai ciudate locuri.
Astăzi a fost un blog personal al unei americance născută în Africa, venită în SUA la 15 ani, care acum duce o viață liniștită, independentă financiar, an de an într-o nouă locație.
A început de curând asta – întâi un an în Malta, apoi jumătate de an în Malaga, acum se mută în Sevilla și nici măcar ea nu știe unde își va stabili următoarea “bază”.
În tot acest timp, călătorește prin lume și se bucură de viață. O norocoasă, nu? Una dintre puținele persoane căreia soarta i-a surâs, nu?
Cam așa credeam până când am aflat mai multe detalii despre această persoană. Nu, nu i-au picat toate din cer, nu a câștigat la loterie: a muncit extrem de mult pentru asta, a știut să economisească, a fost deșteaptă și acum culege roadele.
Foarte pe scurt, cam asta este povestea: a devenit doctor în America, a lucrat inițial în sistemul de stat, apoi a fost “înghițită” de o corporație și ani de zile stressul a atins cote maxime.
O dată la trei săptămâni avea un weekend ce necesita 41 de ore de muncă, urmat de o tură, luni, de opt ore și abia apoi de două zile libere, înainte de a o lua de la capăt. Era epuizată, nu se simțea deloc bine la locul de muncă, dar a continuat să facă asta.
A continuat să muncească nebunește, să se chinuie, a îndurat, a strâns din dinți și a fost mereu deșteaptă. Acum duce o viață de vis, o viață în care își permite să nu mai muncească, să facă doar ce îi place și să vadă lumea. O viață de invidiat, aș zice.
Tu ai face așa ceva? Eu aș avea puterea să fac asta?
Este o întrebare la care răspunsul inițial se dovedește a fi ceva mai greu de realizat. Pentru că, totuși, nu poți compara America cu România.
Nu poți compara salariile unui doctor de aici cu unul de-acolo. Ea, fără șpăgi, fără mizeriile din sistemul nostru, a reușit totuși să cumpere 3 case acolo, case pe care le are închiriate și care îi permit viața pe care o duce acum. Aici, mai greu.
Dar nu merită să încerci?
Poate că nici ea n-ar fi reușit să ajungă în acest punct – poate nu așa de repede, cel puțin – dacă nu ar fi fost preluată de o corporație uriașă.
Dar oriunde în lume se poate întâmpla asta. Oricând îți poate surâde norocul, chiar dacă inițial pare un coșmar: să lucrezi 41 de ore de vineri până duminică, atunci când prietenii tăi petrec sau se odihnesc, nu pare chiar viața pe care să ți-o dorești.
Însă uite că tot răul e spre bine. Trebuie doar să știi ce vrei și să profiți de orice ocazie să ajungi acolo. Și să o faci cât mai repede. Să tragi tare, pentru că tragi pentru tine. Nu cred că se poate să nu meargă.
Ești de acord? Ai accepta să muncești până la epuizare pentru câțiva ani de zile pentru a atinge independența financiară? Ți-ai asuma acest risc chiar dacă nu ai avea certitudinea că într-adevăr această independență va fi posibilă?
Pentru mine asta nu e potrivit.
Se poate obtine independenta financiara, poate nu la nivelul ei si nici la fel de repede dar se poate fara epuizare.
Cum as aborda eu? iau hartia cu bugetul, analizez, si decid: injumatatesc bugetul de mancare (si nu scad la calitate ci cantitate!! ) -inseamna 150 euro pt mine lunar. Injumatatesc o parte din facturi si cantitatea hainelor: inca 100 euro lunar.
Inseamna 3000 pe an. 30 mii in 10 ani, fara nicio investitie/grija/bataie de cap in plus.
(tocmai sunt sub influenta documentarului cu postul negru nu e atat de negru cum pare, se poate trai si cu un pahar de apa in locul unor mese).
Un amic, are multi ani de cand e independent financiar: a renuntat la fumar. De aici a pus banii de tigari deoparte si a castigat la sanatate.
Eu n-as putea, mie imi place mai mult sa traiesc in prezent, decat in viitor, nu-mi garanteaza nimeni ca de la atata stress nu ma aleg cu cine stie ce boala; plus sa sacrific viata de familie actuala pe una viitoare, de care nici macar nu sunt sigura, eu nu as putea face asta…
stiu un caz al unei nemtoice, vicepresedinte de corporatie la 33 de ani, aeropoartele erau casa ei, statea acsa ceva de genul 4-5 zile pe luna; intalniri peste intalniri etc….. a facut dintr-o data o cadere psihica din cauza stresului si suprasoliciarii, medicii i-au spus daca vrea sa mai traiasca sa isi caute alta mesrie….tipa a demisionat si s-a apucat de… crescut capre
la urma urmei fiecare are propria idee despre cum vrea sa ii fie viata :), eu personal nu cred in sabloane
Este adevarat, persoana despre care vorbesc eu nu are familie. Este casatorita, dar nu are copii. Poate anumite sacrificii sunt prea mult.
cu ani in urma, un coleg mi-a povestit ca in tinerete a lucrat 2 schimburi: de la 8 la 16 si de la 16 la 24. Era f. tanar si avea nevoie de bani de avans la casa. A lucrat asa aproape 2 ani.
La 62 ani, cand lucram cu el, a optat pt un program de serviciu de 4 zile pe sapt. si era un om f. senin si calm.
Ca el nu as putea sa fac – nu am nici rezistenta fizica. Dar am avut joburi unde lucram 60 ore pe sapt. si corpul meu nu a rezistat mai mult de 1 an. Am inceput sa am probleme de sanatate.
Cu siguranta nu, cand te impingi dincolo de limitele rezistentei trebuie sa te intrebi daca poti accepta ambele rezultate, poti sa ajungi la independenta ei financiara, intr-o economie cat de cat normala, dar poti sa ajungi si dependent de sistemul nostru de sanatate.
Nu mi-as asuma riscul sa stau pe lista de asteptare la diabetici, cardiaci sau la oncologie cu toata independenta mea financiara.
Da, pe termen scurt am putea trai asa, pacat ca la noi, in tara in general si la noi in oras in particular, salariile sunt foarte mici si nici orele suplimentare nu iti garanteaza independenta financiara, dar te aduc mai aproape de ea. Este greu pt toti cei implicati, uneori (doar pe termen scurt) e de bine, insa e epuizant si trebuie sa sti cand spui stop. Am lucrat in 2 parti. Plecam pe 7 ma intorceam la 20-23, cand am simtit ca nu e ok am spus stop. Sotul (desi deseori ma tem pt el ca se epuizeaza, nu prea stie/vrea sa spuna nu) din 2012 in medie 2 saptamani pe luna a lucrat 14 ore pe zi. Maximul a fost luna noiembrie 2014 cand a lucrat de luni pana sambata cate 19 h pe zi, toata luna. A fost greu pentru toti si pt el si pt mine acasa cu fetele de 2luni, respectiv 2 ani si 8 luni. A meritat? In mare da. As mai vrea o astfel de perioada? Nu.
PS. In acea luna a castigat atat cat cred ca ar fi minim cat at trebui el sa castige lunar pe 40h munca, dar din pacate se profita de lipsa de oferte pe piata muncii si asta e
Varianta plecarii in alt oras/in alta tara e de luat in calcul
Foarte interesanta povestea ta, Paula! Trista situatia salariilor la noi – muncesti pana la epuizare si tot nu castigi foarte mult. Poate o sa se schimbe ceva in curand si nu va mai trebui sa plecam…
Din pacate! Am omis sa spun ca amandoi suntem ingineri
De aceea cred ca reducerea cheltuielor la maxim este mai eficienta si sanatoasa decat marirea incasarilor pana la epuizare. Si am persoane in jur care au redus una/alta, pe rand. Unii sunt de felul lor oameni care adora simplitatea (sa va dau un exemplu: un cuplu au un singur mobil in familie, un singur cont email personal si un singur cont facebook) – totul pt simplitate.
Alta persoana mananca 1 singura data pe zi si completeaza ziua cu suc de legume + fructe facut de el (si e f. sanatos si sportiv!! si il admir pt asta!!!)
Mai am o vecina ce a luat doar haine la mana a2a de cativa ani la ea si cei 3 copii ( a zis ca doar lenjeria de corp o ia noua, si mi-a zis de la ce magazin) si a spus ca iese f. ieftin asa. Am facut zilele trecute niste calcule. Cat am dat pe an pe haine, la toti 3: sa zicem mi-au iesit cam 400 euro. Apoi m-am uitat la ofertele de la mana 2a: se iese cam la 1/3 din pret.