Hai să ucidem ideea de a cumpăra o casă pentru tot restul vieții

| |

Uite că rămânem la subiectul imobiliare: în articolul anterior, am discutat despre cea mai bună opțiune dintre credit și chirie și mintea mi-a luat-o puțin pe arătură, ajungând la câteva amintiri legate de aventura noastră legată de cumpărarea primului apartament și ideea cu care se pare că ne naștem noi, românii, cum că-ți iei casa ca nevasta: pe viață. O idee pe care, personal, sper să o ucidem cât mai repede posibil, ca să ne dăm șansa să evoluăm, ca indivizi.

Adevărul este că majoritatea românilor consieră achiziția unei locuințe nu doar un pas extrem de important în viață (ceea ce și este), dar și singura achiziție imobiliară pe care o vor face. Și m-am lovit personal de această mentalitate complet greșită de nenumărate ori.

În momentul în care am început să caut un apartament am știut, bazându-mă pe banii pe care îi aveam la dispoziție, că nu îmi permit decât un apartament cu două camere (bine, am avut noroc și am prins o super ofertă la unul de trei camere pe care l-am luat… dar asta se întâmplă doar uneori).

Ideea este că, dezamăgit de ofertele găsite pe la agenții, pe internet sau prin ziare, am luat-o la picior din asociatie de bloc în asociație de bloc să întreb administratorii dacă nu știu de ceva apartamente de vânzare prin zonă. De obicei știu. Cum știa și băbuța pe care am gasit-o într-un bloc central, foarte dornică să ma ajute. Și mă ajuta: era în bloc la vânzare un apartament cu 3 camere, doar 35,000 de Euro. I-am zâmbit și i-am spus că bugetul meu este de 25,000 și că mă interesează ceva cu două camere.

În acel moment, am devenit idiotul idioților. Păi cum adică să vreau apartament cu două camere când – eu n-am auzit? – e un apartament cu TREI camere disponibil la doar 35,000 de euro. Eu nu mă gândesc că am și eu copil, că se face și el mare, că va fi greu la două camere.

Cu alte cuvinte, era acel apartament pe care mi-l luam până la sfârșitul zilelor – și trebuia să mi-l iau, chiar dacă nu aveam banii necesari pentru asta. N-am reușit să o fac pe bătrână să înțeleagă că 10,000 de Euro în plus reprezintă o sumă chiar mare – în plus, o consider doar o locuință temporară, până când îmi permit ceva mai bun.

După ce m-am mutat în apartament, am devenit bun prieten cu o bătrână care stă mai jos (una din multele bătrâne singure din bloc). M-a chemat la ea în casă, să îmi arate ce probleme avea cu țevile de încălzire: era debranșată în sufragerie și bucătarie, dar oricum nu pornea caloriferul în baie și dormitorul cel mare fiindcă ea nu stătea decât în dormitorul cel mic. Că doar e casa ei din ’77, de când s-a mutat aici!

În aceeași situație pe care mie mi-e greu să o înțeleg sunt majoritatea bătrânilor din bloc: stau singuri în frig, fac economii la sânge și cu siguranță nu duc o viață bună, dar stau în apartamentul lor cu trei camere, pentru ca asta este casa lor. De ce, Dumnezeule, nu vă vindeți spațiul de care oricum nu vă bucurați, de ce nu vă mutați într-o garsonieră care vă oferă exact ceea ce va trebuie și vă reduceți costurile substanțial? De ce?

Discutând asta cu mama, mi-a zis că e posibil să stea și să îndure ca să aibă ce să le lase copiilor. Bătrâna din cazul de față are un băiat căsătorit și mutat în Arad de enșpe mii de ani. Bătrâna de lângă își are fata în alt oraș – și chiar stă la ea, la fată, peste iarnă. Fosta proprietară a apartamentului în care stăm era o bătrână singură, fără copii, care mergea cu găleata în cimitirul din apropiere, să își aducă apă pentru a limita cheltuielile cât mai mult.

Povești triste, clar, dar povești care n-ar mai fi fost chiar atât de rele dacă oamenii ăștia ar fi putut înțelege că trebuie să îți adaptezi nevoile, că achiziționarea unei locuințe nu reprezintă un solemn legământ de a fi mereu acolo, la bine și la rău. Și chiar dacă unii au copiii în vedere (copii care sigur nu se vor întoarce în casa părintească), tot ar putea să le dea lor profitul obținut după vânzarea apartamentului și achiziționarea garsonierei și să își reducă toate cheltuielile lunare, poate chiar sporindu-și confortul.

La fel este și situația tinerilor: este foarte normal ca între 20-30 de ani să nu ai o slujbă foarte bine plătită sau economii care să îți permită achiziționarea locuinței de vis. Dar dacă vrei, tot poți să îți iei o casă – o casă pe care o vei vinde în 5 sau 10 ani, după ce ai mai urcat puțin pe scara ierarhică și îți permiți ceva mai bun. Doar metoda aceasta mi se pare logică, și nu atașamentul stupid de o casă doar pentru că acolo ai crescut, pentru că acolo ai trăit sau cine știe ce ai făcut acolo.

În cele din urmă, locuința nu trebuie să fie decât locul care-ți oferă exact ceea ce ai tu nevoie și nu o povară, nu o grijă în plus pentru că, sunt convins, ai deja destule. Așa că haideți să nu mai zicem “mi-am cumpărat apartament sau casă” ci “mi-am cumpărat PRIMUL apartament sau PRIMA casă”.

Previous

Ce este mai bine: stai cu chirie sau îți cumperi apartament / casă?

Cât costă o vacanță cu trenul prin Europa?

Next

7 thoughts on “Hai să ucidem ideea de a cumpăra o casă pentru tot restul vieții”

  1. Si eu am avut discutii similare cu cateva babette din familie. Argumentele culese:
    -una zicea ca are prea multe lucruri si nu se muta intr-o gars. ca nu are loc pt toate
    -sigur e cineva care atata asteapta, sa o pacaleasca si sa o lase pe drumuri
    -o matusa insa s-a mutat. Si regreta. Aprt. nou nu are confortul anteriorului (igrasie, cedeaza tevi etc). si toata familia porneste din perspectiva ei
    -amintirile
    -taxele imobiliare f. mari (impozit 2-3% la vanzare, ipoteca/notar scump), transport mobila/lucruri/costuri de amenajare mari, mobilele vechi nu rezista etc.
    Una dintre cunostinte, una a decis sa subinchirieze o camera, pt a avea un venit si imparti cheltuielile.

    Am cunoscut niste bastinasi ce au luat o decizie ciudata. Cum piata imobiliara este supra apreciata aici acum, ei au o locuinta mica (cred ca aprt. cu un dormitor). Si-au inchiriat aprt. propriu si ei s-au mutat cu chirie intr-un aprt. mai mare (au 3 copii) si o sa stea asa pana cand intra copiii la facultate.

    Reply
  2. mda…cred ca iar e vb de mentalitate, si cand oamenii in varsta au stat o viata in casa lor, parca nu-i mai urnesti asa usor; sa stii ca si la astia tinei am vazut obiceiul asta, de a nu vrea sa te mai muti, sau sa iti fie greu sa te muti; poate ca e usor pt cineva ca mine sau ca tine, care de la 20 de ani e “pe drumuri” si a invatat ca “acasa” e acolo unde te simti bine si fericit si implinit, nu niste pereti din beton, sau caramida dupa caz, insa pt cineva care a stat peste 30 de ani in aceiasi casa poate fi foarte greu sa se mute – nu e vb numai de corvoada lucrurilor inutile adunate de-a lungul timpului, dar mai sunt la mijloc si reperele create in jurul acelui loc; nu e la indemana tuturor iesitul din zona de confort;

    Reply
    • Eu am ambalat si dezambalat lucrurile de peste 20 ori. Nu e usor. Mai ales pentru o persoana cu situatie modesta, care nu are la cine apela cu masina sa ajute la mutat; tin minte ca am avut mutari cand noptile ambalam, plecam cu tranvaiul si duceam cutie dupa cutie, si urmatoarele nopti dezambalam, ca ziua eram la munca. Apoi, mai aveam si cosmarul trezitului noaptea, panicata, sa nu stiu in ce casa sunt, de ce se misca patul sau in ce parte e intrerupatorul/toleta/apa etc. Nu e usor pentru persoanele simple, modest financiare, iar daca vezi in jur tocmai acestea au probleme. Si peste jumatate din romani sunt asa, salariu mediu pe economie cat aveam eu este venitul a peste jumatate din romani.

      Mai e si lenea. In Ro o persoana activa se va descurca mai bine la o casa mica la tara/intr-o garsoniera decat la oras intr-un aprt. Si nu numai la pretul mancarii, dar si la cheltuieli apa/caldura/curent.

      Poate in viitor totul se va imbunatati, cand vor fi firme/particulari de mutat si care sa lase preturile jos, incat oamenii sa apeleze usor la ei.

      Reply
  3. F. interesant articolul. Si eu vin pe filiera ideii super impamantenita ca daca ai casa, oricat de mica/mare e a ta pentru tot restul vietii si nu renunti dintr-un atasament emotional stupid. Dar apoi am locuit in Bucuresti cativa ani si m-am mutat din apartament in camin si din camin in alte 3 apartamente cu chirie, apoi inapoi cu ai mei in apartamentul in care am copilarit, apoi in casa ulterior achizitionata de ai mei cu tot cu ei si acum singura intr-un apt.al meu. E destul de maricel, dar a fost luat in perspectiva de a locui decent o familie tanara plus 1,2 copii. Dar cum nu s-a concretizat acest lucru, stau o singura persoana intr-un apt marisor de 2 camere. Deci ma gandesc fara nici o strangere de inima sa ma mut in ceva mai mic. Mi-ar fi mai util din multe puncte de vedere. Dar voi vedea pana acolo.

    Reply
    • Ideile exista pentru a putea fi schimbate 🙂 Varsta conteaza mult intr-o ecuatie de genul acesta si oricand poate sa apara un sot si copil 🙂 Eu zic ca, totusi, nu strica sa faci achizitiile gandindu-te la viitor, dar daca lucrurile se schimba, sa fii gata sa mergi mai departe.

      Reply
  4. Intotdeauna am stiut ca mi-am cumparat numai prima casa, speranta mea este sa nu fie nevoie sa o vand pe prima pentru a o cumpara pe a doua, as prefera sa o am drept sursa de venit pasiv si cum imaginatia bate intotdeauna vointa probabil o sa imi si reuseasca 🙂

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.