De ce nu mi se pare o idee bună să-ţi cumperi maşină scumpă

Conduc un Logan din 2006 pe care l-am cumpărat, la mâna a doua, în 2013. Maşina a început să-şi arate vârsta, necesitând din ce în ce mai multe vizite pe la service şi începând să coste mai mult decât îmi place mie să plătesc.

Aşa că am început să mă gândesc la o maşină nouă. Evident, iniţial m-am gândit la un upgrade. De ce să nu-mi cumpăr şi eu o maşină mai impresionantă, una care să întoarcă nişte capete sau… care măcar să nu fie Logan, de-acolo, din fundul clasamentului când vine vorba de preţ.

Dar am stat mai bine pe gânduri, am analizat bine situaţia şi am ajuns la concluzia din titlu: nu mi se pare o idee bună să-ţi cumperi o maşină scumpă.

Şi, cu excepţia cazului în care aş avea bani cu care să nu mai ştiu ce să fac, nu mi-aş cumpăra niciodată o maşină prea scumpă. Voi explica de ce şi ce înseamnă scump pentru mine.

“Maşină scumpă” este, evident, un termen vag. Nu trebuie să fie neapărat un BMW de 80,000 de Euro pentru a fi considerată scumpă maşina.

Mie mi se pare înfricoşător de scump orice autoturism care costă peste 20,000 de Euro. Ba chiar şi un Duster care ajunge pe la vreo 15,000 de Euro mi se pare cam scump…

Totul depinde, când stabileşti dacă o maşină este scumpă sau nu, de banii pe care îi ai. În cazul meu, nimeni nu mă poate convinge că o maşină de 20,000 de Euro este ieftină, pentru că pur şi simplu nu vreau să cheltuiesc o asemenea sumă – ba chiar mi se pare ridicol să o fac.

Nu este vorba doar de suma în sine, având în vedere că plăteşti pentru calitate superioară în majoritatea cazurilor, dar şi de faptul că fie nu mi-aş permite, fie ar fi prea mare efortul ca să îmi permit să întreţin o asemenea maşină.

În concepţia mea, maşina nu trebuie să fie nimic mai mult decât o unealtă cu care îţi faci treburile mai rapid şi mai uşor.

Maşina este instrumentrul care te duce mai repede (decât mersul pe jos) din punctul A în punctul B şi care te ajută să cari mai uşor lucruri voluminoase. Atât. Şi nu are rost să dau pentru asta atât de mulţi bani. Inutili.

Maşina şi grădiniţa

Fac o mică paranteză acum ca să recunosc că şi eu sunt lovit de efectele acestei societăţi consumeriste în care trăim şi chiar recent m-am simţit mic de tot, la serbarea de la grădiniţă a băiatului meu.

Îl avem înscris la o grădiniţă privată, unde a avut loc, înaintea vacanţei de iarnă, tradiţionala sărbătoare de Crăciun. Unde, evident, s-au strâns toţi părinţii şi rudele, să-şi vadă mândriile spunând poezii şi fiind extrem de drăgălaşi.

Deşi de obicei nu fac asta, la respectiva serbare am ajuns chiar ultimul, cu Loganul meu din 2006 – care nici măcar nu fusese spălat recent. Prăfuit şi gârbovit, a trebuit să se strecoare numai printre maşini strălucitoare şi scumpe – d-alea de-s pe atât de lungi pe cât sunt de late.

M-am simţit atunci, cumva, că nu mă potrivesc în peisaj. Că o să râdă lumea de mine. Că eu sunt ăla cu Loganu’ iar ei sunt aia cu Merţanu’. Că eu sunt sărac şi ei sunt bogaţi. A început să ardă în mine focul ăla stupid de “trebuie să-mi iau o maşină mai scumpă, să fiu în rândul lumii”.

Din fericire, mi-a trecut repede.

Problema noastră este că trăim într-o societate consumeristă, o societate unde averea sau aparenta avuţie aruncată ostentativ în ochii altora este profesie în toată regula.

Sunt foarte puţini oameni plini de bani şi modeşti, dar o sumedenie de oameni care vor să pară bogaţi sau mai bogaţi decât sunt, pentru că astfel cred ei că îşi demonstrează succesul în viaţă.

Bun, până la un punct, nu am nimic împotriva celor care au mulţi bani şi vor să se resfeţe. Nu spun că un multimilionar e idiot dacă nu conduce un Logan.

Maşinile mai scumpe ar trebui să fie mai comfortabile, mai sigure, mai bune… aşa că, dacă îţi permiţi cu adevărat o maşină scumpă şi ţi-o doreşti, eşti liber din partea mea să ţi-o iei.

Dar sunt deja celebre acum poveştile cu proprietarii de BMW-uri care au WC-ul în fundul curţii sau care bagă benzină de 10 lei că nu au mai mult… în cazul ăsta, nu e vorba decât de o prefăcătorie inutilă, absurdă şi idioată.

Aşa că eu nu îmi voi lua maşină scumpă. Următoarea maşină, deşi mă gândeam să fie un Duster – deşi nu-mi place neapărat cum arată, dar este mai mare şi mai încăpător – probabil va fi tot un Logan.

Nu pentru ca mi-ar displace să conduc o maşină luxoasă şi impresionantă, ci pentru că atât consider că pot să duc.

Treaba stă în felul următor:

1. Maşina vreau să mi-o cumpăr nouă, nu la mâna a doua. Am avut noroc nu prima cumpărată, a fost într-o stare bună, dar a fost vorba de noroc.

Ştiu că sunt persoane care spun că e mai bine să iei o maşină la mâna a doua, că e deja rulată, că ştii sigur că merge… dar în acelaşi timp nu ştii cum a fost condusă şi ce probleme ţinute secrete are. Următoarea mea maşină va fi nouă, iar maşinile noi sunt în general mai scumpe decât cele second hand (evident!).

2. Preţul de întreţinere al maşinii creşte proporţional cu preţul de achiziţie. Eu merg cu Logan-ul meu din 2006 doar la reprezentanţa Dacia din oraşul meu.

De când am luat-o, am folosit doar piese originale şi toate intervenţiile – de la schimbat de cauciucuri până la reparaţii mai serioase, le-am făcut la reprezentanţă.

Acum, totul la reprezentanţă este extrem de scump. În acelaşi timp, este extrem de civilizat. Mă duc acolo, dau cheia maşinii şi fie merg în sala de aşteptare până când e totul gata, fie îmi chem un taxi şi revin când sunt sunat că totul este gata.

Nu trebuie să “bag maşina” eu, nu trebuie să ţin de-o cheie cât lucrează meşterul acolo, nu tre’ să improvizez cine ştie ce cârpeli…

Şi, cel mai important, primesc de fiecare dată o factură, cu garanţie pentru lucrarea făcută şi rămând în baza lor de date cu toate intervenţiile. La un service auto de cartier, nu primeşti aşa ceva şi dacă nu merge cârpeala, o mai faci o dată, sperând la mai bine.

Sigur, în cei aproape 6 ani de când am maşina, am realizat că anumite intervenţii uşoare ar putea fi făcute cam la orice service pentru a plăti mai puţin şi poate voi face asta.

Dar, în general, planul meu este ca orice maşină am să o repar într-un service autorizat şi civilizat. Şi dacă deja costurile pentru asta mi se par mari la un Logan, nu-mi pot decât închipui cât de mari sunt la o maşină care costă de 3-4 ori mai mult.

3. Nu conduc prea mult. Aşa cum am mai zis, pentru mine maşina este o necesitate, nu un ecuson cu care să mă prezint în lume. Folosesc maşina aproape exclusiv pentru deplasări în oraş şi pentru cumpărături.

Am zile când nu conduc deloc – locuiesc într-un oraş mic de provincie oricum şi este foarte uşor de mers dintr-un loc in altul… nu are rost să cheltui prea mult pe ceva ce stă în parcarea din faţa blocului şi strânge praf.

4. Cel mai important lucru, pe care mi-a fost greu să îl accept: nu trebuie să impresionez pe nimeni. Nu cu hainele mele, nu cu locuinţa mea, nu cu maşina mea, cu atât mai puţin dacă nu mi le permit. Nu asta este lecţia pe care vreau s-o înveţe copilul meu. Nu lucrurile astea contează.

Mereu trebuie să ştii să nu te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Iar în cazul meu – ca şi în cazul multora care refuză să accepte asta – plapuma mea este cât un Logan, aşa… nu trebuie să fac eforturi să mă întind mai mult, atât timp cât sunt acoperit şi mi-e bine sub plapuma mea.

Repet: nu am nimic împotriva celor care îşi permit cu adevărat să cheltuiască zeci de mii de Euro pe o maşină. Nu asta este ideea!

Ideea este că ar trebui să învăţăm să calculăm exact cât ne permitem. Iar dacă rezultatele nu sunt identice cu aşteptările, nu-i problemă. Poate vor fi în viitor.