De ce nu mai mananc paine din comert (si nimeni n-ar trebui sa o faca)

paine facuta in casa

Primele paini facute in casa

La mine a inceput batalia cu painea din comert in urma cu vreo doi ani. De la o zi la alta mi se parea painea mai “nepaine”: din ce in ce mai cauciucoasa, cu un aluat care la apasare se transforma intr-o mazga lipicioasa, un maclavais fara gust, fara valoare, complet dezamagitor. Dar deh, era “painea noastra cea de toate zilele” si trebuia sa o mananc, nu? Asa ca am continuat, cu capul plecat, sa mananc baghete si franzele si feliate si nefeliate, si albe si integrale, in cautarea painii perfecte.

Acum doi ani inca eram in Bucuresti si in curand gaseam cea mai buna paine de pe piata: chiar vizavi de blocul in care locuiam, undeva in Dristor, este o brutarie micuta, Cuptorul Brancovenesc. De la ei am gustat prima data o paine care ma facea sa imi amintesc de copilarie. O paine adevarata, o paine cu gust si personalitate. Asa ca am inceput sa consum exclusiv de-acolo.

Dar s-a intamplat sa fie nevoie sa vin acasa. Parasind Bucurestiul, am lasat departe Cuptorul Brancovenesc si aventura mea pe taramul painii buretos-cauciucoase a reinceput. Cautarile mele pareau sortite esecului intr-un orasel mic de provincie unde trei brutarii se bat pentru suprematie cu prostiile de baghete si franzele disponibile prin supermarketuri, toate pana la urma o apa si un pamant o coca dubioasa. Cand credeam ca totul este pierdut si sunt sortit sa mananc paine infecta pana la adanci batraneti, am gasit-o: crocanta si indesata, o paine delicioasa facuta la cuptor si adusa proaspata chiar peste drum de locuinta mea. Eram in al noualea cer. (nota: Se pare ca mereu “peste drum” eu gasesc ce nu exista-n tot orasul)

Idila mea cu painea la 2 lei de vizavi a continuat luni bune si credeam ca vom ramane impreuna, fericiti, pana la adanci batraneti. Pana cand intr-o zi am prins-o. A fost mai rau decat inselatul, sincer: chiar in felia pe care mi-am taiat-o, l-am vazut, pregatit sa ma faca sa vomit: ceva negru si urat, ceva ce semana suspect de mult cu un caca de soarece. Sau, mai bine zis, de sobolan.

M-am uitat, am analizat. O fi o samanta de ceva. O fi un cocolos de faina neagra. O fi o iluzie optica. Am incercat toate posibilele explicatii, dar n-a ramas decat cea trista si permanent scarboasa: in painea mea isi facuse nevoile un soarece.

Si asta a fost momentul in care paharul s-a umplut. M-am hotarat sa nu mai mananc paine din comert fiindca nu am idee in ce conditii sunt facute. Cine stie cati rahatei de soricei am ingurgitat pana sa-l vad, intamplator, pe cel mai proeminent dintre ei? Cine stie cate alte tampenii am bagat in mine – de la conservanti si antioxidanti pana la acidifianti si arome, crezand ca mananc o banala paine?

Asadar, m-am hotarat sa iau coca-n mana, la propriu, si sa imi fac singur painea, in casa. N-am vrut o masina de facut paine in special datorita cantitatii limitate pe care o pot face o data, asa ca am inceput sa-mi fac singur painea in casa, ca bunica (cu pus drojdia la activat, cu framantat aluatul pana te dor mainile, cu lasat totul la crescut…) Am avantajul unui cuptor mare in care coc 3 paini – doua le arunc in congelator si una ramane sa fie devorata, proaspata. Vorba vine “devorata,” ca am reusit sa reducem consumul de paine per familie destul de mult si cele trei paini facute in casa ne ajung cam 8-9 zile.

Avantaje? Stiu ca faina nu are gagatei de animalute prin ea pentru ca o cern inainte, stiu ca nu pun nimic altceva in afara de faina, apa, drojdie si sare, iar painea insasi iese exact asa cum imi place mie: cu gust de paine, nu de burete lipicios.

Este dificil? Incomod, mai degraba, insa merita: nu doar economisim ceva bani (putini, pana la urma), dar mancam o paine care ne place si pentru care putem garanta ca este “animal-free”.