close
De toate

De azi imi las parul lung

par lung

Cu riscul de a parea fosila, trebuie sa recunosc ca eu m-am nascut intr-o perioada in care cuvinte gen “geek” si “macho” nu puteau fi folosite in aceeasi propozitie. Cel putin, nu pentru a descrie aceeasi persoana, cum se intampla in ziua de astazi. E lesne de inteles, deci, ca ideea mea de macho man difera putin de cea de azi (si din pacate, eu nu ma incadrez in niciun tipar). Pentru mine, genul Antonio Banderas din Desperado este barbatul perfect. Latino lover-ul cu privirea arzand de pasiune, cu ochii suficient de buni sa nu necesite ochelari cu rama de doua degete, cu un corp bine definit si, mai ales, cu pletele-i fluturand in briza serii, in timp ce scoate chitara sa-si cante dragostea pentru o femeie pe care numai ce-a intalnit-o.

Evident, considerarea unui mariachi drept barbatul ideal m-a facut, in numeroase ocazii, sa imi doresc sa imi las parul lung. Dar au aparut mereu mici probleme care nu m-au lasat sa devin acel Antonio Banderas de Romania care sa-l innebuneasca pe Pepe: nu am nici cea mai mica idee cum sa cant la chitara, nu am rabdarea necesara sa-mi las podoaba capilara sa creasca si, detaliu minor – capul meu este o zona destul de exclusivista, aparent, fiindca nu a oferita viza de sedere lunga decat pentru 874 de fire de par… restul, cum vor sa vina, cum sunt deportate inapoi in radacina ca ba sunt prea subtiri, ba prea degradate, ba cine stie ce.

Dar lucrurile s-au schimbat sambata. Am avut botezul baiatului meu – un ghemotoc de aproape noua luni cu niste plamani de invidiat, care au facut biserica sa rasune timp de 35 de minute cat a tinut toata slujba. In ciuda incercarilor disperate ale tuturor celor prezenti sa-l faca pe micut sa se opreasca din plans, in ciuda preotului care i-a dat o lingurita plina de vin cu promisiunea ca se linisteste dupa, in ciuda oricaror metode cunoscute de om pentru distragerea atentiei bebelusului, al nostru nu s-a oprit din plans o secunda. Un lucru sfasietor, de altfel, dar suntem aici sa ne amuzam putin, asa ca nu vom insista pe acest detaliu.

Lucrurile s-au schimbat brusc si neasteptat cand, dupa terminarea slujbei, a aparut in fata proaspatului crestin verisoara de-a patra a mamei sotiei varului meu: o doamna aranjata si cocheta, la vreo 25 de primaveri si tot atatea veri (poate si cateva toamne in plus), care a venit cu un lugu-lugu old school la al meu baietel. Cum mi-a vazut-o Eric, a bagat un zambet care a adus din nou soarele pe cer si a intins ambele maini sa o imbratiseze. Cel putin asa a crezut doamna cea cocheta care s-a si indreptat spre bratele lui deschise, asigurandu-ne intre timp ca si nepotica ei o iubeste la fel de mult. N-a apucat sa termine bine explicatia, ca bebele meu si-a si infipt mainile in parul cucoanei si a inceput sa traga si sa suceasca si sa rada ca si cand ar fi gasit cea mai frumoasa jucarie din istoria omenirii. Femeia, saraca, a stat si-a indurat ca “asa-s copiii”. Probabil ca bagase ea inainte un kit de tratament pentru regenerarea parului de la Farmec, fiindca tare bine i se tinea podoaba capilara si oricat incerca micutul meu, nu reusa sa rupa niciun firicel.

Si desi ma bucuram nespus sa-l vad trecut de la chin si lacrimi in extrema cealalta, a fericirii neconditionate, am zis ca n-ar fi chiar indicat sa o continue la nesfarsit cu testele pentru Gerovital Plant tratament al verisoarei. Asa ca l-am luat usor in brate, cu acelasi lugu-lugu vesel pe care-l vasusem la doamna care acum isi mangaia capul zambind incurcata, si am sperat ca vom continua buna dispozitie pe alte cai. Baiatul meu, insa, era setat pe una si buna, asa ca a intins mana spre smocul de 34 de fire care locuiau de ceva vreme, nestingherite, in varful capului meu. Lungimea de 2mm pe care o avea fiecare, insa, nu era suficienta pentru manutele bebelusului care incercau, zadarnic, sa apuce si sa traga. A incercat de vreo trei ori fara succes si a inceput din nou sa planga. A fost ca un moment Kodak, probabil amuzant daca era privit din exterior: intreaga adunare de invitati a scapat un oftat in cor, probabil urandu-ma mai mult decat orice pe lumea asta. Facusem, din nou, copilul sa planga.

Lucrul acesta m-a durut pe mine cel mai tare – ca am facut copilul sa planga, ca sa fie clar. In acel moment, stand cu bebe in brate in fata bisericii, simtind privirile arzatoare ale celor din jur arzandu-mi pielea, mi-am dat seama ca e timpul pentru o schimbare in mai bine: e timpul sa-mi las parul lung! Sigur, nu doar cele 874 de fire care rezista in capul meu ci mii, zeci de mii de fire care vor renaste ca pasarea Phoenix dupa ce voi folosi un tratament de regenerarea parului: fiindca multe alte fire stau acolo ascunse si suparate ca nu le-am hranit cu vitaminele A sau E sau B5, necesare oricarui fir de par sanatos, si intregul arsenal de extracte pe care cei de la Farmec le folosesc in produsele lor. Si-asa, sigur nu imi mai fac copilul sa planga!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2014

Tags : FarmecRegenerarea paruluiSpring SuperBlog 2014

3 Comments

  1. O, da! Nu s-a inventat jucarie mai atragatoare pt bebe, pe lumea asta, decat parul lung. Si cum pt ca am nascut de curand o sa-ti urmez sfatul cu tratamentul de regenerare. Mamicile pierd foooooarte mult par dupa ce nasc. Prima oara am crezut ca m-a invadat puiul meu de mitz, dar am invatat sa ma obisnuiesc cu ideea si sa realizez ca am mai mult par decat ma asteptam 😛

Leave a Response