Copilul meu nu se acomodează la grădiniță – și nu e singurul!

Ei bine, am început grădinița. Vorba vine “ei, bine” fiindcă realitatea este complet diferită. Am rămas surprins să vedem că băiețelul nostru – cel care de-abia aștepta să meargă la grădiniță, cel pe care l-am pregătit din timp ridicând grădinița în slăvi, cel de care nu credeam că va avea vreo problemă de acomodare – să ne dovedească fix contrariul și să ne trimită în cele mai horror posibile scenarii. Cu alte cuvinte, copilul meu nu se acomodează la grădiniță.

Cel mai probabil, dacă citești acest articol acum, ești în aceeași situație. Da, sunt alături de tine: este o situație groaznică! Ajungi, ca părinte, să treci prin valuri-valuri de stări, una mai rea decât cealaltă. De la momentul în care rămâi perplex, complet luat prin surpindere de faptul că nu vrea, până la serii de sentimente uneori contradictorii: furie, anxietate, înțelegere, dezamăgire totală, confuzie…

copilul-nu-se-adapteaza-la-gradinita

Cam astea sunt sentimentele prin care trecem de zile bune, de când am început grădinița. Complet neașteptat.

Primele contacte cu grădi au avut loc în anul școlar trecut, pe la finele lui, când l-am dus “de probă” câteva zile. Totul a fost perfect: băiețelul nostru se juca nestingherit pe-acolo, alerga, cerea lucruri, se simțea ca acasă. Era perfect.

A venit vacanța de vară și, o dată cu luna septembrie, am început grădinița. Bucurie mare la plecare, zâmbete și râsete… până când am ajuns în fața porții grădiniței. Atunci s-a schimbar totul, complet.

– Dar de ce e așa aproape… credeam că e mai departe grădinița asta! ne-a zis el bosumflat, refuzând să părăsească mașina.

Și-așa a început spectacolul. Ca niște pisici bătrâne și pline de răbdare, ochind prada, ne-am îndreptat încet-încet spre grădiniță. Cu greu, am ieșit din mașină. Am stat și investigat împrejurimile până când ne-am mai calmat puțin (și prin “noi” mă refer la băiețelul meu). Ne-am oprit a doua oară chiar în fața porții, unde a fost parcă și mai greu, că tot circulau copii și părinți pe-acolo. Am intrat, în cele din urmă, în curte. Cu greu – foarte greu, am intrat în clădire, abia după ce ne-am amintit că am mai fost acolo și a fost bine. Ne-a luat o oră-două să putem să ne despărțim de mama, după încercarea tuturor trucurilor din carte.

La finalul primei zile de gradiniță, totul părea bine. Nu a plâns, s-a acomodat perfect. Deci se poate!

A doua zi a fost chiar mai bine. Și-a luat la revedere de la noi rapid, a stat cuminte în clasa lui și, chiar dacă nu a socializat, era pe drumul cel bun. Asta până în cea de-a treia zi, când lucrurile au luat-o iar razna. Plânsete după puțin timp, telefon acasă că nu se oprește copilul din plâns, dat fuga înapoi la gradiniță, calmat copilul, dar imposibil de lăsat acolo. Ziua următoare n-a mai fost chip să-l lăsăm acolo singur. Apoi, restul zilelor sunt ca o ceață: ba refuz complet de a merge la grădiniță, cu țipete și plâns și șantaj emoțional, ba nelăsat mămica să plece de-acolo, ba refuz să intre în sala de clasă, ba rămas acolo și simțit bine, cu scandal la plecare că vrea să mai sta.

Confuzie, furie, teamă, deazamăgire, înțelegere, neputință… toate sentimentele le-am încercat în peroada aceasta. Și totul aparent fără un motiv anume.

De ce nu se adaptează copilul meu la grădiniță?

Cam asta ar fi întrebarea de juma’ de milion de dolari, cea mare fiind “cum să-l fac să se adapteze?”.

de ce nu se adapteaza copilul la gradi

Adevărul este că nu știm. Am urmat cam toți pașii pe care trebuia să-i urmăm înainte și în timp ce am fost acolo: de la a-i vorbi despre cât de frumos este acolo la povești despre cum ne distram noi la grădiniță, până la stat alături de el, plecat pe furiș, încercat să-l împrietenim cu alți copii sau lăsat în voia lui… le-am încercat pe toate.

El, culmea, ne spune că îi place foarte mult la grădiniță. În zilele în care rămâne acolo, într-adevăr nu vrea să plece. Educatoarele ne spun că este foarte cuminte și liniștit, chiar dacă nu vrea să socializeze. Are câțiva copilași, mai mici decât el, de care este atras și a fost încurajat să interacționeze cu ei. Totul e bine până când nu mai e.

Îl întrebăm de ce nu vrea acolo. Nu prea are un motiv clar. Ba din contră, după cum am mai zis, spune că îi place acolo. Dar că e timid. Îi e rușine de ceilalți copii. I-am explicat că trebuie s-o ia încet, în ritmul lui. A părut că a mers, dar astăzi nu a mai vrut sub niciun chip să meargă la grădiniță.

Pur și simplu nu vrea.

De ce? Greu de zis. Doar el știe exact ce este în sufletul lui – sau poate că nici el nu știe. Oricum, nu știe să ne spună și nu prea avem ce face decât să încercăm să ne păstrăm calmul, să fim răbdători și să sperăm că totul va fi mai bine înainte de-a o lua-o cu toții razna. Avem noroc și cu două doamne educatoare extrem de finuțe și răbdătoare – probabil și experimentate cu cazuri similare – dar momentan nimic nu se leagă.

E copilul nostru stricat? Cu siguranță că nu. Copiii sunt cu toții diferiți, au personalități diferite, se dezvoltă diferit. Degeaba mă uit la alți copii care se simt ca acasă din primul minut până în ultimul, degeaba încerc să mă conving că nu e singurul și mulți alții au probleme de acomodare. Astea nu contează prea mult – și din păcate se pare că niciuna dintre strategiile noastre nu ajută prea mult.

Poate, până la urmă, fiecare copil are nevoie de timp. Trăim încă în secolul vitezei și noi suntem obișnuiți cu o intensitate sporită a lucrurilor. Unii copii poate nu sunt. Asta este, oricât de trist ar fi.

Și mereu puteți, la fel ca și mine, să vă bucurați că nu este mai rău. O cunoștință al cărei copil tocmai a început grădinița în Anglia a avut o primă zi complet traumatizantă: copilașul ei a făcut atât de urât încât profesorii i-au mutat pe toți ceilalți copii în altă sală de clasă, iar pe cel mic l-au închis acolo, spunând că este un pericol pentru toți ceilalți. O situație tragi-comică, una care nu știu cât de mult afectează psihicul micuțului, dar o situație care sigur a trimis părinții spre depresie.