close
Familie

Copilul meu nu se acomodează la grădiniță – și nu e singurul!

copilul-nu-se-adapteaza-la-gradinita

Ei bine, am început grădinița. Vorba vine “ei, bine” fiindcă realitatea este complet diferită. Am rămas surprins să vedem că băiețelul nostru – cel care de-abia aștepta să meargă la grădiniță, cel pe care l-am pregătit din timp ridicând grădinița în slăvi, cel de care nu credeam că va avea vreo problemă de acomodare – să ne dovedească fix contrariul și să ne trimită în cele mai horror posibile scenarii. Cu alte cuvinte, copilul meu nu se acomodează la grădiniță.

Cel mai probabil, dacă citești acest articol acum, ești în aceeași situație. Da, sunt alături de tine: este o situație groaznică! Ajungi, ca părinte, să treci prin valuri-valuri de stări, una mai rea decât cealaltă. De la momentul în care rămâi perplex, complet luat prin surpindere de faptul că nu vrea, până la serii de sentimente uneori contradictorii: furie, anxietate, înțelegere, dezamăgire totală, confuzie…

Cam astea sunt sentimentele prin care trecem de zile bune, de când am început grădinița. Complet neașteptat.

Primele contacte cu grădi au avut loc în anul școlar trecut, pe la finele lui, când l-am dus “de probă” câteva zile. Totul a fost perfect: băiețelul nostru se juca nestingherit pe-acolo, alerga, cerea lucruri, se simțea ca acasă. Era perfect.

A venit vacanța de vară și, o dată cu luna septembrie, am început grădinița. Bucurie mare la plecare, zâmbete și râsete… până când am ajuns în fața porții grădiniței. Atunci s-a schimbar totul, complet.

– Dar de ce e așa aproape… credeam că e mai departe grădinița asta! ne-a zis el bosumflat, refuzând să părăsească mașina.

Și-așa a început spectacolul. Ca niște pisici bătrâne și pline de răbdare, ochind prada, ne-am îndreptat încet-încet spre grădiniță. Cu greu, am ieșit din mașină. Am stat și investigat împrejurimile până când ne-am mai calmat puțin (și prin “noi” mă refer la băiețelul meu). Ne-am oprit a doua oară chiar în fața porții, unde a fost parcă și mai greu, că tot circulau copii și părinți pe-acolo. Am intrat, în cele din urmă, în curte. Cu greu – foarte greu, am intrat în clădire, abia după ce ne-am amintit că am mai fost acolo și a fost bine. Ne-a luat o oră-două să putem să ne despărțim de mama, după încercarea tuturor trucurilor din carte.

La finalul primei zile de gradiniță, totul părea bine. Nu a plâns, s-a acomodat perfect. Deci se poate!

A doua zi a fost chiar mai bine. Și-a luat la revedere de la noi rapid, a stat cuminte în clasa lui și, chiar dacă nu a socializat, era pe drumul cel bun. Asta până în cea de-a treia zi, când lucrurile au luat-o iar razna. Plânsete după puțin timp, telefon acasă că nu se oprește copilul din plâns, dat fuga înapoi la gradiniță, calmat copilul, dar imposibil de lăsat acolo. Ziua următoare n-a mai fost chip să-l lăsăm acolo singur. Apoi, restul zilelor sunt ca o ceață: ba refuz complet de a merge la grădiniță, cu țipete și plâns și șantaj emoțional, ba nelăsat mămica să plece de-acolo, ba refuz să intre în sala de clasă, ba rămas acolo și simțit bine, cu scandal la plecare că vrea să mai sta.

Confuzie, furie, teamă, deazamăgire, înțelegere, neputință… toate sentimentele le-am încercat în peroada aceasta. Și totul aparent fără un motiv anume.

De ce nu se adaptează copilul meu la grădiniță?

Cam asta ar fi întrebarea de juma’ de milion de dolari, cea mare fiind “cum să-l fac să se adapteze?”.

de ce nu se adapteaza copilul la gradi

Adevărul este că nu știm. Am urmat cam toți pașii pe care trebuia să-i urmăm înainte și în timp ce am fost acolo: de la a-i vorbi despre cât de frumos este acolo la povești despre cum ne distram noi la grădiniță, până la stat alături de el, plecat pe furiș, încercat să-l împrietenim cu alți copii sau lăsat în voia lui… le-am încercat pe toate.

El, culmea, ne spune că îi place foarte mult la grădiniță. În zilele în care rămâne acolo, într-adevăr nu vrea să plece. Educatoarele ne spun că este foarte cuminte și liniștit, chiar dacă nu vrea să socializeze. Are câțiva copilași, mai mici decât el, de care este atras și a fost încurajat să interacționeze cu ei. Totul e bine până când nu mai e.

Îl întrebăm de ce nu vrea acolo. Nu prea are un motiv clar. Ba din contră, după cum am mai zis, spune că îi place acolo. Dar că e timid. Îi e rușine de ceilalți copii. I-am explicat că trebuie s-o ia încet, în ritmul lui. A părut că a mers, dar astăzi nu a mai vrut sub niciun chip să meargă la grădiniță.

Pur și simplu nu vrea.

De ce? Greu de zis. Doar el știe exact ce este în sufletul lui – sau poate că nici el nu știe. Oricum, nu știe să ne spună și nu prea avem ce face decât să încercăm să ne păstrăm calmul, să fim răbdători și să sperăm că totul va fi mai bine înainte de-a o lua-o cu toții razna. Avem noroc și cu două doamne educatoare extrem de finuțe și răbdătoare – probabil și experimentate cu cazuri similare – dar momentan nimic nu se leagă.

E copilul nostru stricat? Cu siguranță că nu. Copiii sunt cu toții diferiți, au personalități diferite, se dezvoltă diferit. Degeaba mă uit la alți copii care se simt ca acasă din primul minut până în ultimul, degeaba încerc să mă conving că nu e singurul și mulți alții au probleme de acomodare. Astea nu contează prea mult – și din păcate se pare că niciuna dintre strategiile noastre nu ajută prea mult.

Poate, până la urmă, fiecare copil are nevoie de timp. Trăim încă în secolul vitezei și noi suntem obișnuiți cu o intensitate sporită a lucrurilor. Unii copii poate nu sunt. Asta este, oricât de trist ar fi.

Și mereu puteți, la fel ca și mine, să vă bucurați că nu este mai rău. O cunoștință al cărei copil tocmai a început grădinița în Anglia a avut o primă zi complet traumatizantă: copilașul ei a făcut atât de urât încât profesorii i-au mutat pe toți ceilalți copii în altă sală de clasă, iar pe cel mic l-au închis acolo, spunând că este un pericol pentru toți ceilalți. O situație tragi-comică, una care nu știu cât de mult afectează psihicul micuțului, dar o situație care sigur a trimis părinții spre depresie.

Tags : acomodarea cu gradinitacopilul nu se acomodeaza la gradinitagradinitaprimele zile la gradinita

7 Comments

  1. L-ai intrebat cum se simte acolo? ce face? cu cine se joaca? E posibil sa nu fie educatoarea ok, sau vreun copil etc. Fiica mea nu spune nimic daca o intreb direct dar apoi imi povestea cum o batea un copil, cum o ameninta ca o omoara (ma intreba ce e aia omorat), cum o strange de gat etc. si alti copii au confirmat ca acel copil e agresiv.

    In rest, atentie la gandurile si emotiile voastre, analiza la asta, copiii preiau emotiile parintelui, mai ales daca a stat nedespartit de parinte (iar voi ati fost non stop cu el acasa, stie ca sunteti acasa, nu e obisnuit cu rutina si disciplina etc).

    Aici e avantajul bucurestiului: am avut de ales in cateva gradinite, a mers la una privata, am vizitat-o intai si mi s-a parut mie ca parinte ca totul e super, psiholoaga gradinitei a stat cu mine de vorba sa vada ca eu sunt impacata cu ideea, apoi a vazut cum copilul s-a lipit de grupurile de activitati si era captivata de ce face educatoarea (cu ea a si stat primele 6 luni), ca copila are o rutina si ritm si planning de acasa (nasol de ea sa aiba mama inginera, a? 😀 ), deci a fost un match complet.

    1. Si noi tot pentru o gradinita particulara am optat, una cu doar 8 copii in grupa, copii care ni s-au parut foarte linistiti si o educatoare la fel: finuta, draguta, iubitoare. El ne zice ca ii place foarte mult la gradinita, ii place si de “Doamna” dar ii este rusine de copii. Grea despartirea de parinte, pana la urma, fiindca pe-aici e buba.

  2. Uite eu tot citesc despre varstele si copii, cand ar trebui dusi in colectivitate si atat articolele de specialitate teoretice, cat si experientele parintilor din jurul meu (si nu putini, suntem intr-un open space mai mult de 50 de persoane majoritatea parinti tineri) copiii au un prag de acceptabilitate care ar fi undeva intre 6 luni si 9-12 luni in care accepta mersul la cresa si la gradinita pentru ca nu constientizeaza foarte bine ce se intampla in jurul lor si nu inteleg inca notiunea de timp; cu cat cresc in varsta cu atat e mai greu pentru ei intratul in colectivitate, vezi mamele ce isi tin copii pana la 3-4 ani acasa si se plang ca, copilul lor nu se acomodeaza; deci exista posibilitatea si ca varsta sa aiba impact asupra baietelului tau – cum tu insuti ai observat, anul trecut nu avea nicio problema si parea incantat, anul asta respinge total idea; asta corelat cu ce zice o femeie mai sus – lipsa rutinii si disciplinei, faptul ca ati stat in permanenta cu el si nu stie/nu cunoaste o alta realitate explica faptul ca odata scos din zona lui de confort, respinge noul-ul;

    1. Exact, ceva de genul asta trebuie sa fie, amestecat putin si cu propria-i personalitate. La noi a fost si dezavantajul (nu stiu daca am scris in articol) ca nu a interactionat cu alti copii, noi neavand din pacate prieteni cu copii de varsta apropiata – deci chiar este ceva complet nou pentru el. Pe de alta parte, sa-l duci la gradinita/cresa de la 1 an, daca ai optiunea sa nu o faci, nu mi se pare o idee buna. Baiatul nostru vorbeste mult mai mult/bine decat majoritatea celor de varsta lui si este mai avansat in multe domenii, in special deoarece sotia a putut sta acasa sa se ocupe de el. In Romania cel putin, putine sunt gradinitele in care chiar sa se ocupe de copii. Dar, pana la urma, e un fel de win some/lose some cam orice ai face 🙂

      1. Paan sa inceapa fiica mea cresa si eu jobul, am fost zilnic in parc (de 2 ori pe zi vara). Iarna mai aveam si vizite si contra vizite cu vecine cu copii de varsta asemanatoare (chiar daca eram complet diferite). Nu stiu daca conteaza la copil, dar la mine ca mama single home (sotul era in delegatii in timpul saptamanii) asta m-a ajutat psihic.
        A inceput la 1 an si 5 luni. Inainte de a incepe am vizitat cresa (o gradi particulara cu clasa de micuti) si am discutat ce rutina am si introdus-o in viata noastra pt a fi trecerea cat mai lina. A plans nu dimineata, ci cand o luam dintre copii (intre timp am invatat ca pot sa mai stau inca 1 ora pana isi termina ea joaca 😀 ).

  3. Calin, nu stiu foarte bine sa iti raspund nici eu, dar pot sa iti povestesc ca am trecut prin stari foarte asemanatoare. L-am dus la o gradi de stat la 3 ani. Citisem eu si eram foarte convinsa ca este varsta cea mai buna. Prima zi am stat cele patru ore pe o banca in parc, impreuna cu sotul meu. Eu imi luaasem concediu si el este pensionat medical. Cand am intrat la pranz, in momentul in care m-a vazut a inceput sa tipe ca din gura de sarpe un NUUUUU, ce a umplut toata gradinita plina de oameni. Sigur ca nu am inteles nimic si nu am avut niciun raspuns la sutele de intrebari pe care i le-am pus. A treia zi s-a urcat in mijlocul patului si a declarat solemn cu mainile deschise ca el nu mai merge la gradi. Seara era racit, o problema maricica in anii de gradinita si mare in primul. Nu l-am dus, initial cu gandul de cateva zile. Apoi sotul meu a pus piciorul in prag si mi-a spus ca el nu crede in toate teoriile schimbatoare ale psihologilor, cu varste, comportamente si alte cele bune ce ne invata el. Pot sa ma dau peste cap, el sta acasa- si macar ne putem permite luxul sa ducem copilul la gradinita cand vrem noi, cand putem si mai ales, cand va accepta copilul. Nu pot sa iti spun ce am simtit, dar a vut dreptate. Anul urmator totul a curs mult mai usor…si uite este in clasa a VI-a superadaptat la orice colectiv in care a fost ( 2 gradinite si 3 scoli). Am scris si pe blog toata povestea: http://www.blogdefamilie.ro/2012/06/gradinita-particulara-versus-gradinita-de-stat.html. Eram la inceput nu cred ca este scrisa prea grozav, dar s-a citit destul de mult o vreme. De la o mama destul de in varsta si supersperiata de orice, ai urmatorul sfat: toate starile acestea sunt exagerate de noi, parintiii care citim prea mult si ne asteptam ca ai nostri copii sa fie ca la carte. Cartile si sfaturile lor se schimba cu vremurile, copilul nostru este unic si nu-i bai daca nu se comporta ca modelele descrise in teorie. A, si am citit ulterior(ca tot cu cartile si eu :)) ca de fapt, le-ar fi o mare teama ca ii lasam acolo. Nu stiu sa spuna si sa explice, dar Mihnea mi-a confirmat asta acum ceva timp. In anul acela in care nu l-am mai dus la gradinita, incercarea de a-l pregati pentru urmatorul an, a fost sa ii spus de zeci de ori ca la gradinita va sta pana la pranz si in cursul zileleor sa ii spun ca acum este pranzul. Nu au timpului si deci habar nu au ce-i acela pranz, ora 12 si alte ore. Stiu ca e greau, dar nu va ingrijorati, sigur va accepta si el la un moment dat. Nu sunt deloc de acord cu faptul ca varsta de 3-4 ani este tarzie pentru intrarea in colectivitate. Sunt copii care nici nu au fost dati la gradinita, stiu sigur asta. Nu a fost chiar roz in primul an de scoala, dar in final tot s-au adaptat.

    1. Multumesc pentru cuvinte – cu siguranta vor ajuta si pe alti parinti care citesc, nu doar pe mine.

      Am trecut si noi, de cand am scris articolul, prin etapa “nu mai vreau sa merg la gradi,” cu tipete si urlat si plans. A fost mai rau inainte de a fi ceva mai bine. Deja acum accepta cat de cat ca merge la gradinita, iar crizele sunt parca ceva mai scurte si mai putin intense.

      Este, pe langa schimbarea in sine, si o treaba ce tine de separare – ne tot spune ca ii este dor de noi (inainte de-a pleca) si, intr-adevar, nu prea are notiunea timpului ca sa inteleaga ce ii zicem noi, mereu: ca venim la pranz, ca nu il parasim, ca il iubim si toate cele. Trebuie sa se adapteze in final, pacat ca nu este la fel de usor ca-n unele carti 🙂

Leave a Response